Jurnal de emigrant (II)


 
Am fost intotdeauna de principiul ca, oriunde te-ai afla, orice regulamente ai avea de respectat, poti avea o influenta buna pentru cineva de langa tine. Daca, intr-o tara straina, te suna o pacienta romanca insarcinata pe care ai intalnit-o la un moment dat, si-ti spune, plangand, ca locuia fara acte si a fost aruncata de catre alta doamna romanca in strada, cu lucruri si cu doi copii mici, pe care-i auzi plangand, iar sotul e departe la serviciu… Oare poti sa-i spui „Am treaba, nu trebuia sa-ti dau numarul de telefon!”..? Aceasta situatie n-a avut inca un mult dorit happy end, ci doar o solutie temporara, oamenii fara acte n-au drepturi.. Unele lucruri bune vin mai greu, deci mai nu intru in detalii.

Datorita profesiei, ma aflam la un moment dat intr-un spital, traducand pentru un un pacient roman cu o problema grava pentru care urma sa fie supus unei interventii chirurgicale. Trecusera toate procedurile initiale, analize, informarea privind riscurile potentiale, consimtamantul pacientului, discutia cu anestezistul, el se schimbase in halat, sosete speciale si tot ce trebuie pentru sala de operatii. Trebuia sa asteptam intr-o camera. El era un om tanar, cam la 40 de ani, inalt, solid, lucra in constructii, venise direct din schimbul de noapte. Ne-am intins la vorba, despre familie, copii, etc. L-am intrebat despre ocupatia lui. Mi-a spus ca face cam orice, pana si instalatii si zugravit. Zice zambind: „Mi-au adus si un ucenic, unu’ tanar, de vreo douaj’ de ani, cu tot felul de idei… Eu i-am aratat ce trebuie facut..” Continua amuzat: „Si mi-a facut reclamatie.. S-a dus la sefu’, ca Mircea face.. Mircea drege…”
Cunoscand experienta colegului atat binevoitor, cat si dezinteresat, care il lumineaza pe sef privind unele aspecte legate de altii, observate si considerate el intolerabile, il intreb: „Si, seful?.. Ce-a zis..?”
-‘I-a zis: „Lasa, nu-mi zice tu ce face Mircea.. Las’ ca stiu eu ce face Mircea..!’

 
Timpul a trecut, la un pahar de vorba, trecusera deja vreo 2-3 ore.. Interlocutorul meu a inceput sa se enerveze ca e pus sa astepte atat. I-am explicat ca asa se intampla la interventii de acest gen, ca se asteapta mult, l-am indemnat sa mai aiba rabdare. Am mai schimbat eu vorba, am mai discutat de serviciul lui, de una-alta. Cand a mai protestat ca e pus sa astepte am mers si am intrebat daca mai dureaza mult. Sora s-a scuzat, a explicat ca din trei medici lipseste unul si merge mai greu, sa mai asteptam putin. Pacientul era un tip dintr-o bucata, meserias care-si cunoaste valoarea si nu accepta insulte. O intalnisem si pe sotia lui mai devreme, si ii stiam deja, ii mai intalnsem in spital o data anterior. Se vedea ca se iubesc. Pana la ei, n-am mai pomenit ca o sotie sa ramana in sala de asteptare si sa nu se miste de acolo aproape 5 ore pana nu iese sotul de la interventie. Ii spusesem pe hol inainte sa plecam, ca va dura, ca poate sa plece si va fi sunata de spital cand se termina interventia, sa vina sa-l conduca acasa. A raspuns ca si cum era cel mai natural lucru: „Nu, nici o problema, eu stau aici”…
 
Acum, discutia mea cu pacientul a continuat pana cand, brusc, omul a ajuns la capatul rabdarii, s-a ridicat in picioare si zice: “Gata. Eu plec! Sa ma lase in pace..! Ce-i bataia asta de joc..? Nu-si bate nimeni joc de mine!…” Atunci chiar am avut senzatia ca pleaca pe loc. Pe mine ma afecta prea putin, dar el saracul trecuse printr-un intreg lant de analize si consultatii, plus asteptarea, si problema doar urma sa se agraveze. L-am inteles ca gandea ceva gen ‘duc eu boala pe picioare, ma descurc, n-am nevoie sa fiu milogul lor!’.. Epuizasem orice argument, munca de convingere se dusese pe apa sambetei, chiar am crezut ca il voi vedea iesind pe usa.. Atunci mi-a dat Dumnezeu intelepciune. I-am zis: “Sa stiti ca sotia sufera mai mult ca dumneavoastra… Macar de dragul ei mai stati…” I-am vorbit din suflet, era tot ce mai puteam sa fac. El probabil s-a gandit la ea, care-l asteapta pe hol sa iasa de la interventie… Nimic n-a mai zis. S-a asezat, am discutat alte lucruri, si n-a mai zis nimic de asteptare. Interventia a decurs bine, s-au corectat problemele, am plecat cu totii multumiti. Nu poti obliga omul sa se opereze. Doctorii si personalul medical n-au stiut nici o clipa ca a fost cat pe ce sa ramana fara pacient…
(scris de Mandy)

Lasa un raspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s